CATINA O FARMACIE INTR-UN FRUCT

      Catina albă, cunoscută şi sub numele de catina de rau, este un ar­bust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi incepand din nisipurile şi pietrisurile litorale pana in regiunile muntoase, mai ales pe albiile raurilor din zonele de deal (unde conţinutul în vitamina C este mai ridicat) din judetele Arges, Dambovita, Buzau, Prahova, Bacau şi Vrancea), alcatuind uneori, cranguri şi tufisuri de intindere.   Asemanari-deosebiri: în tara noastra creste subspecia car­patica Rousi cu ramuri drepte (nu in zig-zag), frunze late peste 5 mm şi fructe subglobuloase. Se deosebeşte de salcioara (Eleagnus angustifolia) care are flori hermafrodite (cu ambele sexe) si fructe argintii. Paducelul (Crataegus monogyna), cu care ar avea unele asemănări, se carac­terizează prin frunze divizate şi fructe în inflorescente pedunculate, cu caliciul persistent.

    In scopuri medicinale se folosesc fructele mature atat in stare proaspata cat şi uscata. Se recolteaza imediat dupa coacere si pana la lasarea primului ger, după care continutul în vitamina C scade brusc. In stare cruda au gust acru-astringent, iar coapte mai placut, cu miros de ananas.  Componentii principali: vitamine (A, B1, B2, C — predomi­nanta—D, E, K, PP si altele), pigmenţi carotenoidici (aceştia sunt dizolvati in acizi grasi şi dau fructelor culoarea portocalie), acid folic, acizi grasi nesaturati, fitosteroli, inozitol, izoramnetol, acid nicotinic şi ulei volatil.   Indicatii terapeutice:  ulcer gastric si duodenal, afectiuni hepatice, dereglari circulatorii, afectiuni neuroendocrinologice, alergii, diaree, urticarie, scorbut, reumatism, psoriazis.

    Proprietăţi: tonifiant general, acţiune puternic antiscorbutica, astringent şi vermifug. Fructele de catina sunt consi­derate ca o polivitamină naturala si pot fi consumate sub forma de suc, gem, marmelada, siropuri etc. Pentru obţine­rea produselor amintite, fructele proaspete se storc intr-o presa de struguri sau se freaca pe o sita inoxidabila pentru inlaturarea samburilor. La sucul obtinut se adauga zahar după formulele obisnuite de preparare din cartile de specialitate culinara.

    Mod de folosire. Intern: infuzie — 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de minute; se bea frac­tionat in cursul unei zile (o bautura placuta şi racoritoare se obtine din 750 g fructe fierte cu 6 litri apa si 1 kg zahar — dupa racire se toarna în sticle şi se pastreaza la loc raco­ros). Pulberea de catina se realizeaza din scoarta de catina, care este lasata in prealabil la uscat in jur de doua saptamani si macinata. Se administreaza o jumatate de lingurita de patru ori pe zi. Siropul de catina se realizeaza dintr-un amestec de jumatate de litru de suc de catina si jumatate de litru de miere. Dupa ce amestecul s-a omogenizat, acesta se poate pastra in frigider pana la cateva luni. Se administreaza 4-6 linguri pe zi. Tinctura de catina  se realizeaza amestecand sapte linguri de praf de coaja de catina cu 250 ml de alcool alimentar de 70-80 grade, amestec ce se lasa la macerat in jur de 15 zile, timp in care se agita din cand in cand. Dupa aceasta perioada, amestecul se strecoara si se administreaza de 3 ori pe zi in amestec cu 100 ml de apa. Poate fi utilizat si extern pentru rani, in forma diluata.

   Datorită principiilor active s-a ajuns sa se considere ca fructul de catina este o intreaga farmacie (o farmacie intr-un fruct).

BUSUIOCUL PLANTA ANTIMICROBIANA

         Planta erbacee, cu tulpina paroasa, inalta de 20-60 cm, cu flori mici, albe sau roz, cu miros plăcut. Infloreşte din iulie pana in septembrie. Specia este zonată in Campia Baraganului (cu deosebire in judetul Ilfov), Burnazului, Olteniei si Timişului.  In scopuri medicinale se utilizează părtile aeriene ale plantei (Herba Basilici) formate din tulpini şi ramuri tinere, cu sau fara inflorescente, acoperite cu frunze de culoare verde.

  Se pot realiza pana la trei recoltari pe an, in perioada iulie-septembrie, la inceputul infloririi, taindu-se planta la 8-12 cm de la pamant.   

  Componentii principali: ulei volatil, saponozide triterpenice, tanoizi etc. Uleiul volatil este bogat in estrargol pana la 80%) si linalol (pînă la 50%).

  Proprietati: aromatizant, calmant al colicilor intestinale, absoarbe gazele, galactogog, reduce starile de voma.

  Indicatii: Se administreaza in colici intestinale, meteorism (balonari intestinale), voma, gripa, bronsita (acuta si cronica)  cefalee (dureri de cap),  anorexie (lipsa poftei de mancare),diaree,colita de fermentatie.  Uleiul volatil are proprietati antimicrobiene si antifungice.  Mod de folosire. Intern: Infuzie -o lingurita la 200 ml. apă clocotită. Se beau 2-3 ceaiuri caldute pe zi, dupa mesele principale (în colici intestinale, balonari,  bronsita-acuta şi cronica). In colitele de fermentatie ceaiul se bea  neandulcit sau indulcit cu zaharina . Utilizari populare: frunzele de busuioc se pun pe taieturi si bube, iar in legaturi la uimele de pe gat şi sale; fumul rezul­tat din punerea frunzelor pe carbuni se trage in piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului, tulpina de busuioc aprinsa se foloseste la arderea negilor.

ANGHINAREA UTILIZARE SI TRATAMENTE

   Planta erbacee perena, cu frunze mari, spinoasa ,originara din regiunea mediteraneana din sudul Spaniei. Este cultivata atat pentru solzii carnosi ai inflorescentei si receptaculii florali consumati ca legume, cat si pentru florile sale intrebuintate in farmacologie. La noi este cultivată mai ales in regiunile din sudul tarii. Infloreste în iulie si august.

  In scopuri medicinal-alimentare se folosesc frunzele care trebuie recoltate in momentul cand ajung la 30-35 cm lungime, iar petiolul şi nervura princi­pală sunt inca fragede. Recoltarea frunzelor in acest stadiu permite obţinerea de 4-5 recolte de calitate  superioară. Frunzele se taie de la exteriorul rozetei şi la 2-3 cm de la locul de insertie. Nu se taie frunzele mici din interiorul rozetei, ele asigurind dezvoltarea altei rozete.

   Componenţii principali: cinarină,  polifenoli, oxidaze, favonozide (cinarozidă şi scolimozidă), insulina, acid cloro-genic, glicozidele A şi B, mucilagii, tanoizi, zaharuri, acizi (malic, lactic, gliceric şi glicolic), derivaţi triterpenici, săruri de potasiu şi magneziu.

   Proprietăţi:  frunzele de anghinare se caracterizează prin efecte asupra  bolilor de ficat şi rinichi — măresc secreţia biliară şi diureza, reglează procesul de formare al colestero­lului şi diminuează zahărul din sange.

   Indicatii: se foloseste intern in cadrul nefritelor cronice, varsaturi, enterite, fermentatii intestinale, hemoroizi,angină pectorală, ateroscleroza, hepatite cronice, ciroze hepatice, angiocolite, colicistite acute şi cronice, constipatii, hiperteniune arterială, hipercolesterolemie.

Contraindicatii: afecţiuni acute, renale şi hepatobiliare.

   Mod de folosire: a) infuzie în proporţie do 0,5-1 % (o lingura de frunze) în 500 ml apă clocotită, care se lasă  in jur de 30 de minute, iar după filtrare se bea o parte dimi­neaţa pe stomacul gol, iar restul în cursul zilei cu o jumătate de oră înaintea meselor principale;

  b) 2 lingurite de frunze mărunţite la 300 ml apă cloco­tită, care se infuzează 15 -20 de minute. După 10 zile se mă­reşte doza la 4 lingurite, iar după alte 10 zile - 5 lingurite la 300 ml apă clocotită. O parte din ceaiul rezultat (2-3 înghitituri) se bea dimineata pe stomacul gol, după care bol­navul va sta intins pe partea dreaptă timp de 20-30 minute. Restul continutului se bea incet, inghititură cu inghititură in cursul aceleasi zile, cu 30 de minute inaintea meselor prin­cipale. Cura este de 30 zile. După o pauza de o lună cura se poate repeta, dar cu grija,  intrucat supradozarea provoaca colici hepatobiliare.

  Utilizari populare: ceaiul din  frunze se foloseşte in bolile de ficat si de splina.