miercuri, 1 decembrie 2010

PATLAGINA BUNA PENTRU PLAMANI




     Denumiri populare mai cunoscute:  limba oii, limba broastei, limba sarpelui, mama ploii, platagina. Plante erboase, perene, folosite atat in medicina empirica, cat si in cea stiintifica. Plantago lanceolata are in pamant un rizom scurt, care primavara da nastere la frunze a caror forma variaza de la specie la specie, cu flori mici, de culoare bruna, fructul fiind o capsula. Sunt plante cu un spectru ecologic foarte larg. Nu au pretentii fata de lumina, temperatura, umiditate sau sol. In flora spontana se intalnesc pe marginea drumurilor, in pasuni si luminisuri, din campie pana in zona alpina. Infloresc din mai pana in septembrie.
  In scopuri medicinale, de la cele trei specii, se folosesc frunzele cu o perioada lunga de recoltare, inainte cat si in timpul infloririi, din mai pana in octombrie. Recoltarea se face pe timp uscat, dupa ce se ridica roua. Se usuca in strat subtire si repede la 40-50°C. Produsul nu are miros specific, dar are gust acrisor-amar.
  Componentii principali: aucubina sau aucubozida (aceasta prin hidroliza formeaza aucubigenina si o molecula de glucoza), triozaplanteoza, mucilagii (formate in special de xiloza, acid poliuronic, pentozana etc .), tanin, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substante proteice, carotenoizi, filochinona, vitamine (A, C si K), substante antibiotice etc.
  Proprietati: emolient, expectorant si laxativ datorita mucilagiilor, planteozei si unor produsi de hidroliza; astringent si antipruriginos din cauza taninurilor si a aucubozidei; fluidifica secretiile bronsice si ajuta la eliminarea lor; bactericid prin actiunea aucubozidei; cicatrizant datorita alantoinei; antidiareic, hemostatic si fitoncid (actiune antibiotica); scade colesterolul din sange si este usor hipotensiv.
  Indicaiii. Intern: in bronsite cronice, astm bronsic, diaree, ulcer gastroduodenal (actiune cicatrizanta, fitoncida), hipercolesterolemic, hipertensiune arteriala, ateroscleroza (intrucat previne cresterea colesterolului si micsoreaza tensiunea arteriala).
  Extern: in tratamentul ulcerului varicos, al ulceratiilor cutanate (sub forma de bai), a conjunctivitelor, a blefaritelor (inflamatia pleoapelor), a laringitelor si a traheitelor.
  Mod de folosire. Intern: infuzie 2-5% (o lingura de frunze la 200 ml apa clocotita), se ia cate o lingura la 2 ore; sucul proaspat in bronsite cronice; in ulcerul gastric de 3 ori pe zi cite 0,5 g pulbere din frunze, dupa mesele principale (se poate prepara o infuzie ca mai sus din care se iau cate 2 linguri dupa mesele principale, iar intre mese, o lingura la 3 ore).
  Extern: in tratamentul furunculelor si al abceselor se folosesc sucul proaspat si frunza ca atare.
  Utilizari populare: in tratarea ranilor, a bubelor si a umflaturilor sunt folosite frunzele; la rani se pune si zeama de frunze proaspete strivite; contra limbricilor si oprirea udului se utilizeaza zeama de patlagina.
Frunzele intra in compozitia ceaiului antibronsitic , iar extractul in preparatul industrial „sirop de patlagina".

PAPADIA PENTRU BOLI DE FICAT




    Denumiri populare mai cunoscute:  floarea broastei, floarea turcului, gusa gainii, laptuca, lilicea, ouale gainii, papa lunga, parasita gainilor, pui de gasca.
  Planta erbacee perena, inalta de 5-70 cm, cu frunze dispuse in rozeta bazala si flori galbene grupate in capitule. Creste in locuri insorite si semiumbrite, pe marginea drumurilor, in locuri necultivate, prin pasuni si fanete din zona de campie pana in cea subalpina. Se gaseste abundent in terenurile cultivate cu lucerna. Infloreste din aprilie pana la sfirsitul lui septembrie. La recoltare in stadiul tanar, dupa forma, frunzele de papadie se pot confunda cu cele de cicoare sau de susai, primele fiind complet glabre, pe cand cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri. In scopuri medicinale se intrebuinteaza: frunzele care se recolteaza in martie-iunie, taindu-se cu sapa rozeta de frunze; planta intreaga care se recolteaza tot primavara, inainte sau in timpul formarii bobocilor florali, prin smulgere daca pamantul este reavan, ori in cazul unui pamant mai uscat prin folosirea cutitului sau cazmalei: rizomii cu radacina se recolteaza, incepind din iulie pina toamna tirziu cu ajutorul cazmalei. Toate produsele sunt lipsite de miros, insa au un gust amar accentuat.
  Componentii principali: in partile aeriene — taraxacina, vitaminele B si C ,steroli, grasimi (sub forma de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc.):, tanin, flobafene, colina, glucoza, polioze, ulei volatil, substante  antibiotice, substante proteice, acid tartric, saruri de azot, calciu, fosfati, alcooli triterpenici (arnidiol si faradiol). subsante de natura carotenoidica, xantofile, flavoxantine etc.; radacinile contin: al­cooli triterpenici, taraxerol, beta amirina, sistosterina, stigmasterina si alte fitosterine, inulina, substante proteice, rezine, grasimi, fructoza, levuloza, vitamine (A, B, C, D), tiamina, acid nicotinic si amida acidului nicotinic, colina, asparagina, arginina, gliceride ale acizilor: palmitic, oleic si linoleic.Proprietati: colagog, coleretic, diuretic, diaforetic si tonic amar.
  Indicatii: ca medicament in toate bolile unde exista un dezechilibru glandular: sub forma de ceai se recomanda in obezitate, in boli de ficat, marind secretia biliara, normalizeaza circulatia sangelui, mareste pofta de mancare la convalescenti, are actiune diuretica, sporind cantitatea de urina in 24 de ore; in eczeme si alte boli de piele, in guta, reumatism ai ateroscleroza.
 Mod de folosire : a) Infuzie: 2 lingurite de planta la 250 ml apa clocotita, se beau 2-3 ceaiuri in timpul unei zile, de preferinta dupa mesele principale. Decoct: 2-3g% radacina, luandu-se 1-2 cani de ceai pe zi, timp de 1-2 luni (in dispepsii, insuficienta hepatica si icter cataral). Sub forma de salata frunzele tinere se consuma primavara.
Utilizari populare: Florile: contra galbinarii; in boli de ficat si pentru circulatie sau inoirea sangelui, contra frigurilor; in bolile de rinichi si contra hemoragiei (ceaiul din radacina); in dureri de piept si naduseli. Planta intreaga maruntita intra in compozitia ceaiurilor depurativ, dietetic si gastric, iar radacina in a ceaiului hepatic nr. 2.

PADUCELUL PLANTA INIMII



      Denumiri populare mai cunoscute: gherghinar, malai moale, maracine alb. Arbust sau arbore inalt de circa 8 m, cu frunze ovale sau rombice si flori albe. Se cultiva in scopuri ornamentale sau in perdele de protectie. Se intinde din regiunea de stepa unde formeaza tufarisuri pana in zona de deal si chiar de munte, in lizierele padurilor sau in stratul de arbusti al padurilor mai luminoase (in special stejar); creste in pasuni si poiene. Uneori poate forma masive intinse (exemplu: Carbunari — judetul Caras-Severin). Se gasesle raspandit in toate judetele tarii.
  Asemanari-deosebiri. Se poate confunda eu Crataegus nigra si Crataegus pentagyna. Acestea au 5 stile in floare fata de 1-2 cate au speciile medicinale si raman persistente; de asemenea fructele au o culoare mai inchisa, negricioasa sau purpurie Pedunculii florilor si caliciul au peri desi, lanosi: la speciile medicinale sunt glabri.
  In scopuri medicinale se folosesc florile cu frunzele din imediata lor apropiere si fructele . Florile si buchetelele de flori cu frunze se recolteaza la inceputul deschiderii florilor, incepand din a doua jumatate a lunii aprilie in regiunile de campie din sudul si vestul tarii, continuand esalonat in cursul lunii mai pentru zonele de deal si munte. Frunzele au o perioada de recoltare mai lunga inainte, in timpul sau dupa inflorire, pana in lunile iunie-iulie. Florile se culeg  prin ciupire sau prin prinderea intre degete a inflorescentei si tragerea mainii in sus, astfel ca in palma sa ramana florile fara pedunculi. Produsele se culeg pe timp uscat, insorit. Daca sunt culese pe ploaie sau roua, florile se brunifica foarte usor depreciindu-se. Fructele sunt sferice, carnoase si au gust acru-astriagent datorita continutului bogat in vitamina C. Se culeg direct de pe arbust, fara codita, in lunile septembrie-noiembrie cand se inrosesc.
  Componentii principali: acidul crategic (complex for­mat din compusii triterpenici), acizi (crategolic, neotegolic, ursolic si oleanolic), derivati de natura flavonoidica: hiperozida, un ramnozid al vitexinei, leucoantocianidina, un hepatoxiflavonbiozid cu actiune cardiotonica, evercetina, acid clorogenic, acid cafeic, amigdalina, colina, sorbitol, vitamina C, amine, trimetilamina si amilamina, ulei volatil ce contine aldehida anisica, taninuri de natura catehica, pectine, saruri minerale etc; fructotaninuri de natura catehica, vitaminele B1 si C, antociani, flavonoizi, acizi  (tartric, citric, ursolic, oxalic, nicotinic, clorogenic), sorbitol, colina, acetilcolina, glucoza, fructoza, pectine, ceara, ulei gras, substante minerale.
Proprietati: sedativ, antispasmodic, vasodilatatoare — in special la nivelul vaselor coronariene, hipotensiv, bronhodilatator, stimuleaza sistemul nervos central al respiratiei.
  Indicatii: Intern: in angina pectorala, miocardita, hipertensiune arteriala, climacteriu, tulburari neurovegetative, ateroscleroza, emotivitate excesiva si nevroze cardiace, in stari de excitabilitate cu aritmie marcata (tahicardie), la cardiaci se recomanda ca o complelare a tratamentului cu digitala sau cand aceasta nu este suportata. Florile sau fructele de paducel asociate cu Valeriana si Talpa gastei isi maresc efectul medicinal. Mod de folosire: ceai de flori sau fructe preparat prin infuzie. O lingurita de flori sau fructe se opareste cu 250 ml apa clocotita.

MACESUL VITAMINIZANT PUTERNIC


     Denumiri populare mai cunoscute:  trandafir salbatic, rug, cadir, ruja. Specie spontana cu frunze penat compuse, cu flori albe, roz sau galbene si cu fructe mici rosii; stramos al trandafirului; infloreste in iunie. Este foarte raspandit in tara noastra. Creste in rarituri de paduri de foioase sau pe marginea acestora, prin poieni, pe coastele cu expunere insorita, in pasuni si fanete, pe vaile si luncile raurilor, pe marginea drumurilor si a cailor ferate. Arbust inalt de pina la 3 m.
  In scopuri medicinale se folosesc fructele recoltate in lunile august-septembrie, inainte de caderea brumei, in functie de altitudinea terenului, cand macesile capata culoarea rosu-inchis.
  Componentii principali: acid ascorbic (vitamina C) si acid dehidroascorbic, vitamina A, vitaminele B1 si B2, vita­mina P, acid nicotinic, vitamina K, zahar invertit, tanin, acizii citric si malic, pectine, ulei volatil ulei gras, flavonoizi, carotenoide, saruri minerale, urme de vanilina, alfa si beta tocoferol (vitamina E), lecitine, zaharuri etc.
  Proprietati: datorita acidului ascorbic si acidului dehidroascorbic cu care formeaza un sistem „redox" joaca un rol important in oxido-reducerile biologice si respiratia celulara. Vitaminele (in special vitamina P) scad permeabilitatea si fragilitatea capilarelor, normalizand circulatia sangelui. Completeaza necesarul de saruri ale organismului si au actiune diuretica (atribut al semintelor). Este un bun colagog si coleretic, tonic, vitaminizant si vasodilatator arterial. Impiedica formarea calculilor renali, fapt pentru care se recomanda in bolile cailor urinare si de rinichi pentru o cura indelungata (nu produce iritatii). Macesele au insusirea de a mari secretia biliara fiind indicate in afectiunile ficatului; mai sunt recomandate in starile de inflamatie intestinala.
  Indicatii: Intern: se recomanda in avitaminoze, enterocolite, calculoza renala, tulburari de circulatie periferica, antihelmintic. Mod de folosire. Intern:
Decoct — 2 lingurite de fructe zdrobite la 500 ml apa; se fierb 10 minute. Fructele se introduc in momentul cand apa incepe a clocoti — pentru conservarea vitaminei C. Dupa ce se raceste, ceaiul se strecoara  si se indulceste dupa gust. Se bea caldut sau rece, in cursul unei zile. Sub forma de bautura racoritoare obtinuta prin amestecarea a 100 g macese spalate si zdrobite cu un litru de apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza deasa, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la un li­tru. Se pastreaza la rece. Fructele de maces, din care s-au eliminat samburii si perii, pulverizate si amestecate cu miere de albine, se recomanda pentru eliminarea viermilor intestinali. Pulpa maceselor, suculenta si dulce, mai ales dupa caderea brumelor, se utilizeaza pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe — recomandate tuturor si in primul rand convalescentilor. Pentru preparatele din macese se vor folosi numai vase smaltuite (inoxidabile), deoarece metalele descompun vitamina C.

MENTA



      Denumiri populare mai cunoscute: izma de gradina, izma  proasta, izma buna, izma de les, iarba neagra, camfor, menta, minta, minta de gradina, minta calului, minta de campuri, minta salbatica.
Planta erbacee, perena, inalta pana la 1 m, cu frunze opuse, scurt petiolate si cu flori mici, rosii-violete.  La noi, planta se cultiva in scopuri industriale si farmaceutice. Spontan creste pe soluri usoare, afanate, bogate in materii nutritive, in locuri aluvionare, turboase si desecate. Infloreste din iunie pana in septembie. Planta are miros caracteristic de mentol.
In scopuri medicinale se recolteaza in perioada de inflorire, frunzele care se usuca in strat subtire, in incaperi bine aerisite sau la soare. Produsul are miros caracteristic, patrunzator, placut, iar gustul este aromatic, lasand senzatia de rece.
   Componentii principali: ulei volatil cu componenta sa de baza mentolul, precum si mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cincol, aldehida acetica si izo­valerianica, alcoolii: amilic si izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentona, tanin, principiu amar, substante minerale, hipericina, acid piruvic, substante antibiotice, polifenoli etc.
   Proprietati:  bacteriostatic, antiseptic gastrointestinal, antidiareic, carminativ, colagog, antiemetic, sudorific, diu­retic. Indicatii: Intern: in infectii gastrointestinale, dispepsii, balonari abdominale, diaree (prin proprietatile astringente, antiseptice si antispastice), spasme pilorice, dischinezii biliare cu hipertonie, nervozitate (fortifica sistemul nervos); in eliminarea calculilor renali si hepatici; calmant in varsaturile sugarilor si adultilor datorita mentolului, ceaiul de menta consumat rece, in cantitati mici; in dezintoxicarea organismului prin diureza si transpiratia pe care le produc.
   Extern: sub forma de cataplasme reci contribuie la alinarea durerilor de cap; in starile de debilitate se recomanda bai intaritoare cu frunze de izma; in durerile reumatice (calmant) si urticarie: in apa de gura datorita proprietatilor anseptice si racoritoare.
   Contraindicatii: in ulcer gastrointestinal.
Mod de folosire. Intern: infuzie 0,1-1,5 g% luandu-se 300-500 ml pe zi; infuzie — o lingurita frunze la 200 ml apa clocotita din care se beau 3 ceaiuri pe zi, reci.
  Extern: a) Bai: 200 g frunze uscate la 3 litri apa cloco­tita; se lasa vasul acoperit 15-20 de minute; se strecoara,  lichidul rezultat se amesteca cu apa calda; se lasa 15-20  de minute; temperatura apei din cada sa fie de 37°C.
  In stari de debilitate se recomanda bai intaritoarele cu frunze de izma; intr-un saculet de panza se pune o jumatate kg de izma maruntita si se agita in apa calda a baii; actiunea reconfortanta a izmei se mareste daca i se adauga roinita, cimbrisor si flori de tei.
Frictiune preparata din 5 g ulei de menta dizolvat in 95 g alcool concentrat care calmeaza durerile reumatice si mincarimea pielii provocate de urticarie.
Apa de gura racoritoare, antiseptica si cu proprietati de a corija gustul si mirosul neplacute; se obtine din 5 g ulei de menta dizolvat in 95 g alcool concentrat.
Inhalatie in stari gripale manifestate prin laringita urmata de raguseala; uleiul sau spirtul de menta se ames­teca cu apa fierbinte. Intra in compozitia ceaiurilor: antiasmatic, antidiareic, gastric si  hepatic.

vineri, 26 noiembrie 2010

FLORILE DE GALBENELE PUTERNIC ANTISEPTICE


       Planta cu tulpina inalta pana la 75 cm, puternica, ramificata si paroasa, cu flori centrale, tubuloase, de culoare galbena. Originara din sudul Europei, se cultiva ca planta ornamentala. Prin cultura s-a realizat o serie de varietati decorative.  Terapeutic se foloseste numai varietatea carac­terizata prin flori duble de culoare galben-portocalie. Poate fi gasita de la campie pana in zona montana, in terenuri necul­tivate, pe marginea drumurilor si cailor ferate, pe langa garduri.   Infloreste din mai pana in septembrie.
    In scopuri medicinale se utilizeaza numai florile margi­nale . Florile se rup fara codite cand sunt complet dezvoltate. Recoltatul se face succesiv 3-4 zile, dupa ce se ridica roua si pana seara se usuca in straturi subtiri, la umbra.
    Componentii principali: saponozide triterpenice; carotenoide dintre care - licopina, alfa şi betacaroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila etc; flavonoizi şi glicozizi flavonici; rutinozizi şi derivati ai cvercetolului; ulei volatil; substante amare; gumirezine; mucilagii; vita­mina C etc.
    Proprietati. Intern: diaforetic, sedativ, antiinflamator gastrointestinal, colagog si coleretic (datorita principiului amar); are actiune bactericida. Extern: ca antiinflamator hemoroidal, cicatrizant (prin stimularea circulatiei sangelui la nivelul tesuturilor).
    Indicatii. Intern: se administreaza in dischinezii biliare, ulcer gastric si duodenal, dismenoree si enterocolite.
Extern: în plagi greu vindecabile, hemoroizi, degera­turi, arsuri, tenuri uscate, eczeme, acnee,  leucoree şi la Trichomonas vaginalis (sub formă de infuzie).
    Mod de folosire. Intern: sub forma de infuzie din 2 lin­gurite de flori la 300 ml apa clocotita (se bea fractionat in timpul unei zile, inaintea meselor principale); o infuzie mai concentrata se prepara din 4 linguri de flori la 200 ml apa din care se beau 3 linguri pe zi; pentru reglarea ciclului men­strual se pot lua de 3 ori pe zi cate 30 picaturi de tinctura in putina apa.
Extern: in amestec de 10 g tinctura si 90 g apa fiarta şi racita se pot face comprese pentru rani, arsuri, ulceratii; tinctura de galbenele se obtine prin macerarea a 20 g flori la 100 g alcool de 70°, timp de 8 zile; infuzia din 10 g flori la 100 ml apa se foloseşte sub forma de spalaturi vaginale pentru distrugerea protozoarului Trichomonas vaginalis.
   Utilizări populare: planta fiarta in vin sau in apa cu sofran se ia contra icterului; in apa cu care se spala copiii, ca sa doarma linistiti; decoctul din planta se foloseste contra bolilor de piele; ceaiul din florile uscate la umbra se foloseste impotriva ulcerului, icterului si leziunilor uterine.
   Intra in compozitia ceaiurilor gastric si aromatizantului pentru bai.

COADA SORICELULUI UN BUN ANTIBIOTIC NATURAL




      Denumiri populare mai cunoscute: alunele, bradatel, ciureşica, iarba oilor, sorocina.
Planta erbacee perena medicinala din genul Achillea, inaltă pana la 80 cm, cu frunze paroase si flori albe, roz sau rosiatice dispuse in inflorescenta. Este o planta vivace, stolonifera, care creste prin locuri cultivate si necultivate, din zona de ses si pana in cea montana, in intreaga tara prin fanete, poieni, margini de paduri, drumuri si cai ferate, cu predi­lectie pe soluri nisipoase usoare. Infloreste din luna iunie pana in septembrie.
    In scopuri medicinale  se utilizează atat partile aeriene  cat si florile . Recoltarea  se face în momentul in care majoritatea florilor sunt complet deschise, spre sfarsitul infloririi, in zile senine la pranz cand continutul in chamazulena (cu actiune antiinflamatorie) este maxim. Se usuca in locuri aerisite, in special in poduri acoperite cu tabla, in strat subtire. Componentii principali: Ulei volatil de culoare albastra, bogat in azulena (in special in chamazulena), proazulene, achilina, taninuri, flavonoide si unele substante  inzestrate cu actiune antibiotica si colina ; compusi triterpenici   (alfa pinen, borneol, carofilen etc); acizi: salicilic, formic, acetic, izovalerianic, aconitic, ascorbic; asparagina; ulei gras format din acizii: linoleic, oleic, miristic, palmitic; giceride ale acestor acizi; rezine; saruri de magneziu;  un glicozid benzaldehidcianhidric etc. Proprietati: calmant gastric, astringent, antiinflamator, calmant si usor antiseptic si tonic-amar.
   Indicatii. Intern: in anorexie datorita gustului amar im­primat de achileina creste apetitul: in hemoroizi, hiper-menoree şi dismenoree datorita achileinei, care reduce timpul de coagulare al sangelui, diminueaza congestia, usuca secre­tia şi are proprietati calmante şi dezinfectante: in colici he­patice, ca stimulent si calmant, mareste secretia biliara; in enterocolite, colici gastrice si cistite. Extern: sub formă de comprese calmeaza tenurile inro­bite si iritate; in arsuri, plagi supurante (purulente), eczeme zemoinde, abcese dentare, ulcer varicos; in tratarea hemo­roizilor sub forma de ceai in amestec cu frunze de urzica; in caz de constipatie se adauga si coaja de crusin.
   Mod de folosire: Intern: sub forma de infuzie 2-5 g % (200-300 ml pe zi) se ia in enterocolite, gastrite si anorexii; infuzie din 2 linguri de flori la 500 ml apa clocotita — se bea caldut si fractionat in 4-5 reprize, in cursul unei zile; infu­zie mai concentrata facuta din 10 g planta la 100 ml apa ajuta la eliminarea viermilor intestinali — ceaiul se bea di­mineata pe stomacul gol.
   Extern: infuzie de 10% sau de 3 linguri la 500 ml apa clocotita, sub forma de bai sau comprese, se foloseşte ca antiinflamator, dezinfectant si calmant, in arsuri, plagi pu­rulente, hemoragii etc.
   Utilizari populare: la rani si taieturi se stoarce seva pe rana sau taietura, iar cu resturile se leaga; in alte zone, frun­zele se piseaza, se amesteca cu grasime şi se pun pe rana, ori se usuca, se sfarama si se presara praful; frunza pisata si amestecata cu rasina se pune pe buboaie, grabindu-le coacerea, spargerea si vindecarea; frunzele uscate si pisate, se pun intre degetele de la picioare contra oparelii.
   Intra in compoziţia ceaiurilor: gastric, anticolic, hepatic şi laxativ antihemoroidal.

CIMBRUL CEL AROMAT


        Planta erbacee cultivata prin gradini, uneori salbaticita, cu radacina subtire, ramificata, cu tulpina înaltă de 10-30 cm, spre baza adesea lignificată. înfloreşte din iulie pana in octombrie.
        In scopuri medicinale se recolteaza partile aeriene înflorite (Herba Saturejae) formate din ramuri tinere. Are miros placut aromatic, mai pronuntat prin frecare, gust accentuat aromatic.
        Componentii principali: ulei volatil constituit din carvacrol şi cineol, acizi triterpenici liberi, tanin, mucilagii şi rezine.   
        Proprietati: carminativa. antiseptica, expectoranta şi astringenta.   Indicatii: stimularea  apetitului, in bronsite cronice, ca antidiareic.
        Mod de folosire: sub formă de infuzie 1-2%, cîte 50-100-200 ml pe zi.

CICOAREA UN FOARTE BUN DEPURATIV


       Planta erbacee perena, cu flori albastre, spontana şi adesea cultivata pentru radacinile sale, din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea de gradina este planta bienala legumicola de la care se consuma frunzele care cresc la baza. Răspindire: în paşuni si fineţe, pe marginea drumurilor, căilor ferate si santurilor, a culturi­lor, în locuri necultivate, pe marginea raurilor, din zona de campie pană in cea montana.
In scopuri medicinale se intrebuinteaza:  partile aeriene (Herba Cichorii) care se recolteaza în prima parte a perioa­dei de inflorire a plantei, in iulie-august, cand tulpinile nu au apucat sa se lignifice (pentru ca produsul să fie de calitate superioara se taie şi rozeta de frunze bazale) si radacinile (Radix Cichorii) care se recolteaza in septembrie-octombrie.
  Componentii principali: un glicozid al eseuletinei numit cicorina, insulina, arginina, colina, acid dicafeiltartric sau acid cicoric, levuloza, fier, fosfor, calciu etc; radacina contine substante triterpenice amare, lactucina si lactupierina, insulina, intibină (principii amare), fructoza, pentozane, colina, alfa şi beta lactucerol, tanin, ulei volatil, rezine, etc.
  Proprietati: eupeptic-amar si colagog; diuretic si laxativ hipoglicemiant; antitiroidian şi depurativ.   
    Indicatii: in furunculoza si acnee (sub forma de ceai, în asociatie cu radacina de brusture si iarba de trei frati patati), in angiocolite, dischinezii biliare, constipatii cronice, hepa­tite cronice; în alimentatie planta este cultivata pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietati gastrice.
    Mod de folosire: decoct (2 lingurite de radacina maruntita în 200 ml apa rece, se fierbe 5 minute; se bea caldut, in 3 reprize inaintea meselor principale); component al ceaiuri­lor medicinale (depurativ, laxativ-purgativ).

joi, 25 noiembrie 2010

CATINA O FARMACIE INTR-UN FRUCT





      Catina albă, cunoscută şi sub numele de catina de rau, este un ar­bust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi incepand din nisipurile şi pietrisurile litorale pana in regiunile muntoase, mai ales pe albiile raurilor din zonele de deal (unde conţinutul în vitamina C este mai ridicat) din judetele Arges, Dambovita, Buzau, Prahova, Bacau şi Vrancea), alcatuind uneori, cranguri şi tufisuri de intindere.   Asemanari-deosebiri: în tara noastra creste subspecia car­patica Rousi cu ramuri drepte (nu in zig-zag), frunze late peste 5 mm şi fructe subglobuloase. Se deosebeşte de salcioara (Eleagnus angustifolia) care are flori hermafrodite (cu ambele sexe) si fructe argintii. Paducelul (Crataegus monogyna), cu care ar avea unele asemănări, se carac­terizează prin frunze divizate şi fructe în inflorescente pedunculate, cu caliciul persistent.
    In scopuri medicinale se folosesc fructele mature atat in stare proaspata cat şi uscata. Se recolteaza imediat dupa coacere si pana la lasarea primului ger, după care continutul în vitamina C scade brusc. In stare cruda au gust acru-astringent, iar coapte mai placut, cu miros de ananas.  Componentii principali: vitamine (A, B1, B2, C — predomi­nanta—D, E, K, PP si altele), pigmenţi carotenoidici (aceştia sunt dizolvati in acizi grasi şi dau fructelor culoarea portocalie), acid folic, acizi grasi nesaturati, fitosteroli, inozitol, izoramnetol, acid nicotinic şi ulei volatil.   Indicatii terapeutice:  ulcer gastric si duodenal, afectiuni hepatice, dereglari circulatorii, afectiuni neuroendocrinologice, alergii, diaree, urticarie, scorbut, reumatism, psoriazis.
    Proprietăţi: tonifiant general, acţiune puternic antiscorbutica, astringent şi vermifug. Fructele de catina sunt consi­derate ca o polivitamină naturala si pot fi consumate sub forma de suc, gem, marmelada, siropuri etc. Pentru obţine­rea produselor amintite, fructele proaspete se storc intr-o presa de struguri sau se freaca pe o sita inoxidabila pentru inlaturarea samburilor. La sucul obtinut se adauga zahar după formulele obisnuite de preparare din cartile de specialitate culinara.
    Mod de folosire. Intern: infuzie — 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de minute; se bea frac­tionat in cursul unei zile (o bautura placuta şi racoritoare se obtine din 750 g fructe fierte cu 6 litri apa si 1 kg zahar — dupa racire se toarna în sticle şi se pastreaza la loc raco­ros). Pulberea de catina se realizeaza din scoarta de catina, care este lasata in prealabil la uscat in jur de doua saptamani si macinata. Se administreaza o jumatate de lingurita de patru ori pe zi. Siropul de catina se realizeaza dintr-un amestec de jumatate de litru de suc de catina si jumatate de litru de miere. Dupa ce amestecul s-a omogenizat, acesta se poate pastra in frigider pana la cateva luni. Se administreaza 4-6 linguri pe zi. Tinctura de catina  se realizeaza amestecand sapte linguri de praf de coaja de catina cu 250 ml de alcool alimentar de 70-80 grade, amestec ce se lasa la macerat in jur de 15 zile, timp in care se agita din cand in cand. Dupa aceasta perioada, amestecul se strecoara si se administreaza de 3 ori pe zi in amestec cu 100 ml de apa. Poate fi utilizat si extern pentru rani, in forma diluata.
   Datorită principiilor active s-a ajuns sa se considere ca fructul de catina este o intreaga farmacie (o farmacie intr-un fruct).

BUSUIOCUL PLANTA ANTIMICROBIANA


         Planta erbacee, cu tulpina paroasa, inalta de 20-60 cm, cu flori mici, albe sau roz, cu miros plăcut. Infloreşte din iulie pana in septembrie. Specia este zonată in Campia Baraganului (cu deosebire in judetul Ilfov), Burnazului, Olteniei si Timişului.  In scopuri medicinale se utilizează părtile aeriene ale plantei (Herba Basilici) formate din tulpini şi ramuri tinere, cu sau fara inflorescente, acoperite cu frunze de culoare verde.
  Se pot realiza pana la trei recoltari pe an, in perioada iulie-septembrie, la inceputul infloririi, taindu-se planta la 8-12 cm de la pamant.   
  Componentii principali: ulei volatil, saponozide triterpenice, tanoizi etc. Uleiul volatil este bogat in estrargol pana la 80%) si linalol (pînă la 50%).
  Proprietati: aromatizant, calmant al colicilor intestinale, absoarbe gazele, galactogog, reduce starile de voma.
  Indicatii: Se administreaza in colici intestinale, meteorism (balonari intestinale), voma, gripa, bronsita (acuta si cronica)  cefalee (dureri de cap),  anorexie (lipsa poftei de mancare),diaree,colita de fermentatie.  Uleiul volatil are proprietati antimicrobiene si antifungice.  Mod de folosire. Intern: Infuzie -o lingurita la 200 ml. apă clocotită. Se beau 2-3 ceaiuri caldute pe zi, dupa mesele principale (în colici intestinale, balonari,  bronsita-acuta şi cronica). In colitele de fermentatie ceaiul se bea  neandulcit sau indulcit cu zaharina . Utilizari populare: frunzele de busuioc se pun pe taieturi si bube, iar in legaturi la uimele de pe gat şi sale; fumul rezul­tat din punerea frunzelor pe carbuni se trage in piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului, tulpina de busuioc aprinsa se foloseste la arderea negilor.

ANGHINAREA UTILIZARE SI TRATAMENTE



   Planta erbacee perena, cu frunze mari, spinoasa ,originara din regiunea mediteraneana din sudul Spaniei. Este cultivata atat pentru solzii carnosi ai inflorescentei si receptaculii florali consumati ca legume, cat si pentru florile sale intrebuintate in farmacologie. La noi este cultivată mai ales in regiunile din sudul tarii. Infloreste în iulie si august.
  In scopuri medicinal-alimentare se folosesc frunzele care trebuie recoltate in momentul cand ajung la 30-35 cm lungime, iar petiolul şi nervura princi­pală sunt inca fragede. Recoltarea frunzelor in acest stadiu permite obţinerea de 4-5 recolte de calitate  superioară. Frunzele se taie de la exteriorul rozetei şi la 2-3 cm de la locul de insertie. Nu se taie frunzele mici din interiorul rozetei, ele asigurind dezvoltarea altei rozete.
   Componenţii principali: cinarină,  polifenoli, oxidaze, favonozide (cinarozidă şi scolimozidă), insulina, acid cloro-genic, glicozidele A şi B, mucilagii, tanoizi, zaharuri, acizi (malic, lactic, gliceric şi glicolic), derivaţi triterpenici, săruri de potasiu şi magneziu.
   Proprietăţi:  frunzele de anghinare se caracterizează prin efecte asupra  bolilor de ficat şi rinichi — măresc secreţia biliară şi diureza, reglează procesul de formare al colestero­lului şi diminuează zahărul din sange.
   Indicatii: se foloseste intern in cadrul nefritelor cronice, varsaturi, enterite, fermentatii intestinale, hemoroizi,angină pectorală, ateroscleroza, hepatite cronice, ciroze hepatice, angiocolite, colicistite acute şi cronice, constipatii, hiperteniune arterială, hipercolesterolemie.
Contraindicatii: afecţiuni acute, renale şi hepatobiliare.
   Mod de folosire: a) infuzie în proporţie do 0,5-1 % (o lingura de frunze) în 500 ml apă clocotită, care se lasă  in jur de 30 de minute, iar după filtrare se bea o parte dimi­neaţa pe stomacul gol, iar restul în cursul zilei cu o jumătate de oră înaintea meselor principale;
  b) 2 lingurite de frunze mărunţite la 300 ml apă cloco­tită, care se infuzează 15 -20 de minute. După 10 zile se mă­reşte doza la 4 lingurite, iar după alte 10 zile - 5 lingurite la 300 ml apă clocotită. O parte din ceaiul rezultat (2-3 înghitituri) se bea dimineata pe stomacul gol, după care bol­navul va sta intins pe partea dreaptă timp de 20-30 minute. Restul continutului se bea incet, inghititură cu inghititură in cursul aceleasi zile, cu 30 de minute inaintea meselor prin­cipale. Cura este de 30 zile. După o pauza de o lună cura se poate repeta, dar cu grija,  intrucat supradozarea provoaca colici hepatobiliare.
  Utilizari populare: ceaiul din  frunze se foloseşte in bolile de ficat si de splina.