FLORILE DE GALBENELE PUTERNIC ANTISEPTICE

       Planta cu tulpina inalta pana la 75 cm, puternica, ramificata si paroasa, cu flori centrale, tubuloase, de culoare galbena. Originara din sudul Europei, se cultiva ca planta ornamentala. Prin cultura s-a realizat o serie de varietati decorative.  Terapeutic se foloseste numai varietatea carac­terizata prin flori duble de culoare galben-portocalie. Poate fi gasita de la campie pana in zona montana, in terenuri necul­tivate, pe marginea drumurilor si cailor ferate, pe langa garduri.   Infloreste din mai pana in septembrie.
    In scopuri medicinale se utilizeaza numai florile margi­nale . Florile se rup fara codite cand sunt complet dezvoltate. Recoltatul se face succesiv 3-4 zile, dupa ce se ridica roua si pana seara se usuca in straturi subtiri, la umbra.
    Componentii principali: saponozide triterpenice; carotenoide dintre care - licopina, alfa şi betacaroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila etc; flavonoizi şi glicozizi flavonici; rutinozizi şi derivati ai cvercetolului; ulei volatil; substante amare; gumirezine; mucilagii; vita­mina C etc.
    Proprietati. Intern: diaforetic, sedativ, antiinflamator gastrointestinal, colagog si coleretic (datorita principiului amar); are actiune bactericida. Extern: ca antiinflamator hemoroidal, cicatrizant (prin stimularea circulatiei sangelui la nivelul tesuturilor).
    Indicatii. Intern: se administreaza in dischinezii biliare, ulcer gastric si duodenal, dismenoree si enterocolite.
Extern: în plagi greu vindecabile, hemoroizi, degera­turi, arsuri, tenuri uscate, eczeme, acnee,  leucoree şi la Trichomonas vaginalis (sub formă de infuzie).
    Mod de folosire. Intern: sub forma de infuzie din 2 lin­gurite de flori la 300 ml apa clocotita (se bea fractionat in timpul unei zile, inaintea meselor principale); o infuzie mai concentrata se prepara din 4 linguri de flori la 200 ml apa din care se beau 3 linguri pe zi; pentru reglarea ciclului men­strual se pot lua de 3 ori pe zi cate 30 picaturi de tinctura in putina apa.
Extern: in amestec de 10 g tinctura si 90 g apa fiarta şi racita se pot face comprese pentru rani, arsuri, ulceratii; tinctura de galbenele se obtine prin macerarea a 20 g flori la 100 g alcool de 70°, timp de 8 zile; infuzia din 10 g flori la 100 ml apa se foloseşte sub forma de spalaturi vaginale pentru distrugerea protozoarului Trichomonas vaginalis.
   Utilizări populare: planta fiarta in vin sau in apa cu sofran se ia contra icterului; in apa cu care se spala copiii, ca sa doarma linistiti; decoctul din planta se foloseste contra bolilor de piele; ceaiul din florile uscate la umbra se foloseste impotriva ulcerului, icterului si leziunilor uterine.
   Intra in compozitia ceaiurilor gastric si aromatizantului pentru bai.

COADA SORICELULUI UN BUN ANTIBIOTIC NATURAL

      Denumiri populare mai cunoscute: alunele, bradatel, ciureşica, iarba oilor, sorocina.
Planta erbacee perena medicinala din genul Achillea, inaltă pana la 80 cm, cu frunze paroase si flori albe, roz sau rosiatice dispuse in inflorescenta. Este o planta vivace, stolonifera, care creste prin locuri cultivate si necultivate, din zona de ses si pana in cea montana, in intreaga tara prin fanete, poieni, margini de paduri, drumuri si cai ferate, cu predi­lectie pe soluri nisipoase usoare. Infloreste din luna iunie pana in septembrie.
    In scopuri medicinale  se utilizează atat partile aeriene  cat si florile . Recoltarea  se face în momentul in care majoritatea florilor sunt complet deschise, spre sfarsitul infloririi, in zile senine la pranz cand continutul in chamazulena (cu actiune antiinflamatorie) este maxim. Se usuca in locuri aerisite, in special in poduri acoperite cu tabla, in strat subtire. Componentii principali: Ulei volatil de culoare albastra, bogat in azulena (in special in chamazulena), proazulene, achilina, taninuri, flavonoide si unele substante  inzestrate cu actiune antibiotica si colina ; compusi triterpenici   (alfa pinen, borneol, carofilen etc); acizi: salicilic, formic, acetic, izovalerianic, aconitic, ascorbic; asparagina; ulei gras format din acizii: linoleic, oleic, miristic, palmitic; giceride ale acestor acizi; rezine; saruri de magneziu;  un glicozid benzaldehidcianhidric etc. Proprietati: calmant gastric, astringent, antiinflamator, calmant si usor antiseptic si tonic-amar.
   Indicatii. Intern: in anorexie datorita gustului amar im­primat de achileina creste apetitul: in hemoroizi, hiper-menoree şi dismenoree datorita achileinei, care reduce timpul de coagulare al sangelui, diminueaza congestia, usuca secre­tia şi are proprietati calmante şi dezinfectante: in colici he­patice, ca stimulent si calmant, mareste secretia biliara; in enterocolite, colici gastrice si cistite. Extern: sub formă de comprese calmeaza tenurile inro­bite si iritate; in arsuri, plagi supurante (purulente), eczeme zemoinde, abcese dentare, ulcer varicos; in tratarea hemo­roizilor sub forma de ceai in amestec cu frunze de urzica; in caz de constipatie se adauga si coaja de crusin.
   Mod de folosire: Intern: sub forma de infuzie 2-5 g % (200-300 ml pe zi) se ia in enterocolite, gastrite si anorexii; infuzie din 2 linguri de flori la 500 ml apa clocotita — se bea caldut si fractionat in 4-5 reprize, in cursul unei zile; infu­zie mai concentrata facuta din 10 g planta la 100 ml apa ajuta la eliminarea viermilor intestinali — ceaiul se bea di­mineata pe stomacul gol.
   Extern: infuzie de 10% sau de 3 linguri la 500 ml apa clocotita, sub forma de bai sau comprese, se foloseşte ca antiinflamator, dezinfectant si calmant, in arsuri, plagi pu­rulente, hemoragii etc.
   Utilizari populare: la rani si taieturi se stoarce seva pe rana sau taietura, iar cu resturile se leaga; in alte zone, frun­zele se piseaza, se amesteca cu grasime şi se pun pe rana, ori se usuca, se sfarama si se presara praful; frunza pisata si amestecata cu rasina se pune pe buboaie, grabindu-le coacerea, spargerea si vindecarea; frunzele uscate si pisate, se pun intre degetele de la picioare contra oparelii.
   Intra in compoziţia ceaiurilor: gastric, anticolic, hepatic şi laxativ antihemoroidal.

CIMBRUL CEL AROMAT

        Planta erbacee cultivata prin gradini, uneori salbaticita, cu radacina subtire, ramificata, cu tulpina înaltă de 10-30 cm, spre baza adesea lignificată. înfloreşte din iulie pana in octombrie.
        In scopuri medicinale se recolteaza partile aeriene înflorite (Herba Saturejae) formate din ramuri tinere. Are miros placut aromatic, mai pronuntat prin frecare, gust accentuat aromatic.
        Componentii principali: ulei volatil constituit din carvacrol şi cineol, acizi triterpenici liberi, tanin, mucilagii şi rezine.   
        Proprietati: carminativa. antiseptica, expectoranta şi astringenta.   Indicatii: stimularea  apetitului, in bronsite cronice, ca antidiareic.
        Mod de folosire: sub formă de infuzie 1-2%, cîte 50-100-200 ml pe zi.

CICOAREA UN FOARTE BUN DEPURATIV

       Planta erbacee perena, cu flori albastre, spontana şi adesea cultivata pentru radacinile sale, din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea de gradina este planta bienala legumicola de la care se consuma frunzele care cresc la baza. Răspindire: în paşuni si fineţe, pe marginea drumurilor, căilor ferate si santurilor, a culturi­lor, în locuri necultivate, pe marginea raurilor, din zona de campie pană in cea montana.
In scopuri medicinale se intrebuinteaza:  partile aeriene (Herba Cichorii) care se recolteaza în prima parte a perioa­dei de inflorire a plantei, in iulie-august, cand tulpinile nu au apucat sa se lignifice (pentru ca produsul să fie de calitate superioara se taie şi rozeta de frunze bazale) si radacinile (Radix Cichorii) care se recolteaza in septembrie-octombrie.

  Componentii principali: un glicozid al eseuletinei numit cicorina, insulina, arginina, colina, acid dicafeiltartric sau acid cicoric, levuloza, fier, fosfor, calciu etc; radacina contine substante triterpenice amare, lactucina si lactupierina, insulina, intibină (principii amare), fructoza, pentozane, colina, alfa şi beta lactucerol, tanin, ulei volatil, rezine, etc.

  Proprietati: eupeptic-amar si colagog; diuretic si laxativ hipoglicemiant; antitiroidian şi depurativ.   
    Indicatii: in furunculoza si acnee (sub forma de ceai, în asociatie cu radacina de brusture si iarba de trei frati patati), in angiocolite, dischinezii biliare, constipatii cronice, hepa­tite cronice; în alimentatie planta este cultivata pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietati gastrice.

    Mod de folosire: decoct (2 lingurite de radacina maruntita în 200 ml apa rece, se fierbe 5 minute; se bea caldut, in 3 reprize inaintea meselor principale); component al ceaiuri­lor medicinale (depurativ, laxativ-purgativ).

CATINA O FARMACIE INTR-UN FRUCT

      Catina albă, cunoscută şi sub numele de catina de rau, este un ar­bust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi incepand din nisipurile şi pietrisurile litorale pana in regiunile muntoase, mai ales pe albiile raurilor din zonele de deal (unde conţinutul în vitamina C este mai ridicat) din judetele Arges, Dambovita, Buzau, Prahova, Bacau şi Vrancea), alcatuind uneori, cranguri şi tufisuri de intindere.   Asemanari-deosebiri: în tara noastra creste subspecia car­patica Rousi cu ramuri drepte (nu in zig-zag), frunze late peste 5 mm şi fructe subglobuloase. Se deosebeşte de salcioara (Eleagnus angustifolia) care are flori hermafrodite (cu ambele sexe) si fructe argintii. Paducelul (Crataegus monogyna), cu care ar avea unele asemănări, se carac­terizează prin frunze divizate şi fructe în inflorescente pedunculate, cu caliciul persistent.

    In scopuri medicinale se folosesc fructele mature atat in stare proaspata cat şi uscata. Se recolteaza imediat dupa coacere si pana la lasarea primului ger, după care continutul în vitamina C scade brusc. In stare cruda au gust acru-astringent, iar coapte mai placut, cu miros de ananas.  Componentii principali: vitamine (A, B1, B2, C — predomi­nanta—D, E, K, PP si altele), pigmenţi carotenoidici (aceştia sunt dizolvati in acizi grasi şi dau fructelor culoarea portocalie), acid folic, acizi grasi nesaturati, fitosteroli, inozitol, izoramnetol, acid nicotinic şi ulei volatil.   Indicatii terapeutice:  ulcer gastric si duodenal, afectiuni hepatice, dereglari circulatorii, afectiuni neuroendocrinologice, alergii, diaree, urticarie, scorbut, reumatism, psoriazis.

    Proprietăţi: tonifiant general, acţiune puternic antiscorbutica, astringent şi vermifug. Fructele de catina sunt consi­derate ca o polivitamină naturala si pot fi consumate sub forma de suc, gem, marmelada, siropuri etc. Pentru obţine­rea produselor amintite, fructele proaspete se storc intr-o presa de struguri sau se freaca pe o sita inoxidabila pentru inlaturarea samburilor. La sucul obtinut se adauga zahar după formulele obisnuite de preparare din cartile de specialitate culinara.

    Mod de folosire. Intern: infuzie — 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de minute; se bea frac­tionat in cursul unei zile (o bautura placuta şi racoritoare se obtine din 750 g fructe fierte cu 6 litri apa si 1 kg zahar — dupa racire se toarna în sticle şi se pastreaza la loc raco­ros). Pulberea de catina se realizeaza din scoarta de catina, care este lasata in prealabil la uscat in jur de doua saptamani si macinata. Se administreaza o jumatate de lingurita de patru ori pe zi. Siropul de catina se realizeaza dintr-un amestec de jumatate de litru de suc de catina si jumatate de litru de miere. Dupa ce amestecul s-a omogenizat, acesta se poate pastra in frigider pana la cateva luni. Se administreaza 4-6 linguri pe zi. Tinctura de catina  se realizeaza amestecand sapte linguri de praf de coaja de catina cu 250 ml de alcool alimentar de 70-80 grade, amestec ce se lasa la macerat in jur de 15 zile, timp in care se agita din cand in cand. Dupa aceasta perioada, amestecul se strecoara si se administreaza de 3 ori pe zi in amestec cu 100 ml de apa. Poate fi utilizat si extern pentru rani, in forma diluata.

   Datorită principiilor active s-a ajuns sa se considere ca fructul de catina este o intreaga farmacie (o farmacie intr-un fruct).

BUSUIOCUL PLANTA ANTIMICROBIANA

         Planta erbacee, cu tulpina paroasa, inalta de 20-60 cm, cu flori mici, albe sau roz, cu miros plăcut. Infloreşte din iulie pana in septembrie. Specia este zonată in Campia Baraganului (cu deosebire in judetul Ilfov), Burnazului, Olteniei si Timişului.  In scopuri medicinale se utilizează părtile aeriene ale plantei (Herba Basilici) formate din tulpini şi ramuri tinere, cu sau fara inflorescente, acoperite cu frunze de culoare verde.

  Se pot realiza pana la trei recoltari pe an, in perioada iulie-septembrie, la inceputul infloririi, taindu-se planta la 8-12 cm de la pamant.   

  Componentii principali: ulei volatil, saponozide triterpenice, tanoizi etc. Uleiul volatil este bogat in estrargol pana la 80%) si linalol (pînă la 50%).

  Proprietati: aromatizant, calmant al colicilor intestinale, absoarbe gazele, galactogog, reduce starile de voma.

  Indicatii: Se administreaza in colici intestinale, meteorism (balonari intestinale), voma, gripa, bronsita (acuta si cronica)  cefalee (dureri de cap),  anorexie (lipsa poftei de mancare),diaree,colita de fermentatie.  Uleiul volatil are proprietati antimicrobiene si antifungice.  Mod de folosire. Intern: Infuzie -o lingurita la 200 ml. apă clocotită. Se beau 2-3 ceaiuri caldute pe zi, dupa mesele principale (în colici intestinale, balonari,  bronsita-acuta şi cronica). In colitele de fermentatie ceaiul se bea  neandulcit sau indulcit cu zaharina . Utilizari populare: frunzele de busuioc se pun pe taieturi si bube, iar in legaturi la uimele de pe gat şi sale; fumul rezul­tat din punerea frunzelor pe carbuni se trage in piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului, tulpina de busuioc aprinsa se foloseste la arderea negilor.

ANGHINAREA UTILIZARE SI TRATAMENTE

   Planta erbacee perena, cu frunze mari, spinoasa ,originara din regiunea mediteraneana din sudul Spaniei. Este cultivata atat pentru solzii carnosi ai inflorescentei si receptaculii florali consumati ca legume, cat si pentru florile sale intrebuintate in farmacologie. La noi este cultivată mai ales in regiunile din sudul tarii. Infloreste în iulie si august.

  In scopuri medicinal-alimentare se folosesc frunzele care trebuie recoltate in momentul cand ajung la 30-35 cm lungime, iar petiolul şi nervura princi­pală sunt inca fragede. Recoltarea frunzelor in acest stadiu permite obţinerea de 4-5 recolte de calitate  superioară. Frunzele se taie de la exteriorul rozetei şi la 2-3 cm de la locul de insertie. Nu se taie frunzele mici din interiorul rozetei, ele asigurind dezvoltarea altei rozete.

   Componenţii principali: cinarină,  polifenoli, oxidaze, favonozide (cinarozidă şi scolimozidă), insulina, acid cloro-genic, glicozidele A şi B, mucilagii, tanoizi, zaharuri, acizi (malic, lactic, gliceric şi glicolic), derivaţi triterpenici, săruri de potasiu şi magneziu.

   Proprietăţi:  frunzele de anghinare se caracterizează prin efecte asupra  bolilor de ficat şi rinichi — măresc secreţia biliară şi diureza, reglează procesul de formare al colestero­lului şi diminuează zahărul din sange.

   Indicatii: se foloseste intern in cadrul nefritelor cronice, varsaturi, enterite, fermentatii intestinale, hemoroizi,angină pectorală, ateroscleroza, hepatite cronice, ciroze hepatice, angiocolite, colicistite acute şi cronice, constipatii, hiperteniune arterială, hipercolesterolemie.

Contraindicatii: afecţiuni acute, renale şi hepatobiliare.

   Mod de folosire: a) infuzie în proporţie do 0,5-1 % (o lingura de frunze) în 500 ml apă clocotită, care se lasă  in jur de 30 de minute, iar după filtrare se bea o parte dimi­neaţa pe stomacul gol, iar restul în cursul zilei cu o jumătate de oră înaintea meselor principale;

  b) 2 lingurite de frunze mărunţite la 300 ml apă cloco­tită, care se infuzează 15 -20 de minute. După 10 zile se mă­reşte doza la 4 lingurite, iar după alte 10 zile - 5 lingurite la 300 ml apă clocotită. O parte din ceaiul rezultat (2-3 înghitituri) se bea dimineata pe stomacul gol, după care bol­navul va sta intins pe partea dreaptă timp de 20-30 minute. Restul continutului se bea incet, inghititură cu inghititură in cursul aceleasi zile, cu 30 de minute inaintea meselor prin­cipale. Cura este de 30 zile. După o pauza de o lună cura se poate repeta, dar cu grija,  intrucat supradozarea provoaca colici hepatobiliare.

  Utilizari populare: ceaiul din  frunze se foloseşte in bolile de ficat si de splina.